Pentru că avem nevoie și de exemple, publicăm o mărturie elocventă și emoționantă a unei familii creștine care trăiește cu adevărat în duhul lui Dumnezeu, fără ca viața să le aducă piedici în propria realizare, așa cum indică majora prejudecată din ziua de azi. Fiind pus în fața tentațiilor de tot felul, necatehizat și necunoscător al credinței adevărate, este greu pentru omul contemporan să își depășească preconcepțiile lumești și să ajungă la această ascultare de cele sfinte, iubind viața așa cum o dă Domnul. Ne rugăm la El să ajute celor credincioși, mai puțin credincioși și întregii societăți să își deschidă inima către familie și prunci, așa cum trebuie să fie. Doamne ajută!
M-am născut în Slobozia. Bunica din partea tatălui era din Orăștie și era o femeie foarte înțeleaptă și foarte încercată de viață, le spunea tot timpul să fie așa de apropiați ca miezul într-o nucă. Deși au fost săraci au fost foarte apropiați, foarte pătrunși de duhul lui Dumnezeu. Pe mine m-a influențat foarte mult pentru că era o femeie extraordinar de credincioasă. Pentru ea nu era neapărat mersul la biserică cel mai important, pentru ea contau faptele. Avea o blândețe și un caracter deosebit. Nu avusese multă școală dar era o femeie care avea o înțelepciune extraordinară care m-a marcat, și care se ruga foarte foarte mult pentru noi toți. Rugăciunea era nelipsită la ea, în fiecare zi când termina treaba, fie seara, fie dimineața, fie la prânz, se ducea în cameră și se așeza în genunchi și citea rugăciunile. Era foarte impresionantă prin simplitatea ei, prin curățenia sufletului ei. Zicea: „Să nu faci rău nimănui și dacă poți să faci un bine cuiva niciodată să nu te întorci din a-l face.”
În anul 2001 am venit cu o bursă Fulbright la un master în psihologie la New York University (NYU). Nu mi-am imaginat niciodată că voi rămâne în America! Nici prin cap nu mi-a trecut. După master am rămas să lucrez un an de zile în domeniul meu. Cei de la NYU m-au angajat să lucrez într-un laborator de cercetare pentru dezvoltarea copilului. Între timp, la îndemnul celor din jur, în 2004 am aplicat și am fost admisă la doctorat în psihologie la NYU.
Un taxi către Împărăție
În octombrie 2003 l-am pierdut pe tata. A fost o suferință foarte mare pentru mine și am trecut prin multe momente de deznădejde. În primăvară, într-o sâmbătă, eram în casă, chiar plângeam, eram foarte de deznădăjduită și mă rugam la Maica Domnului: „Maica Domnului ajuta-mă să trec peste momentul acesta de melancolie, de nostalgie, de durere”. Mă simțeam foarte pierdută, neancorată. Și atunci a sunat un cunoscut: „Hai tu, uite că e vecernie la biserica Sfântul Nicolae, e un părinte deosebit acolo, e călugăr, și o să-ți placă. Hai vino!” Eu mergeam de obicei la altă biserică. Și i-am zis: „Cum să ajung eu – era 6 seara, la 6:30 începea vercernia –, de aici, de la un capăt al țării la celălalt capăt al țării, într-o jumătate de ora?” El a zis: „Lasă că vezi tu, haide, vino!”
Și, nu știu cum, mi-a venit în minte, „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și celelalte se vor adăuga vouă” și mi-am zis, „Eu trebuie să caut pe Dumnezeu. Las toate și mă duc!” Am luat taxi-ul și m-am dus la biserică. Acolo era soțul meu, Dănuț, care cânta la vecernie. Din prima clipă când l-am văzut, că e băiat frumos, că e om al Lui Dumnezeu și că e așa bun și deosebit, mi-am zis: „Precis că e căsătorit. Nu cred că e vreo șansă să fie ceva între noi.” Dar nu știu de ce, că a fost primul lucru, de cum l-am văzut. Nu mi s-a mai întâmplat să gândesc despre cineva așa. Și la rândul lui și el m-a văzut.
Părintele care slujea – actualul nostru episcop vicar, PS Ioan Casian de Vicina –, când m-a văzut așa de deznădăjduită mi-a zis să vin să mă spovedesc. Și așa am făcut. Între timp și Dănuț a fost interesat de noua apariție din biserică și, din prieten în prieten, a aflat numărul meu de telefon și m-a sunat: „Uite, sunt băiatul de la biserică, să nu crezi că am vreo intenție rea dar pur și simplu vreau să vorbesc cu tine, să ne cunoaștem. ” Și așa a început această aventură frumoasă, care s-a transformat foarte curând într-o căsătorie.
Copiii
Ne-am căsătorit și, în ciuda faptului că atunci când am intrat la doctorat, în timpul orientării, ni s-a spus clar că nici să nu ne gândim ca pe perioada doctoratului, dacă vrem să terminăm această călătorie lungă, pentru că pe lângă cursuri aveam și foarte multe ore ce trebuiau petrecute în spital, în anul 3 și 4 câte 20 ore pe săptămână iar în anul 5, 40 de ore pe săptămână în spital cu pacienți, să ne întemeiem o familie – aici familie nu înseamnă soț și soție, ci soț, soție și un copil sau mai mulți –, la 9 luni, s-a născut Constantin, primul nostru băiețel, care acum are 9 ani, pentru că așa Îi place lui Dumnezeu, să fie încununată căsătoria și unirea într-un tot cu copilași. Și spuneam: „Dragostea noastră este Constantin.” Aceasta era mica noastră jertfă pentru Dumnezeu, pentru că ne-am găsit unul pe celălalt.
Am pornit amândoi cu ideea că o să avem mai mulți copii și că nu o să ne dăm în lături indiferent cine și cum ne-ar influența în ideea asta. Am pornit așa cu gândul că Dumnezeu ne va ajuta așa cum hrănește păsările cerului și crinii câmpului. Eu am zis așa: pentru mine asta îmi doresc, o familie cu mai mulți copii, mai ales că îl pierdusem pe tata, lucru care m-a marcat extraordinar de mult. Nu vreau să fie copiii mei singuri. Eu dacă mâine mor nu vreau să rămână copilul meu singur pe acest pământ străin, nu vreau să fie despărțiți cum am fost eu cu fratele meu. Eu pentru ei trebuie să fac lucrul acesta, este darul pe care îl dau lor. Nu m-am gândit nici o clipă că e greu pentru că nu există alternative. Greul apare în momentul când ai alternative. Dacă zici: „Aș putea să mă trezesc de la 5 dar mai bine dorm până la 8”, deja a apărut alternativa. Sigur, să dormi până la 8 e mai atrăgător dar dacă îți pui în cap că nu există ora 8, ci doar ora 5 nu deraiezi de la drumul tău, pentru că în mintea ta nu îți creezi alternative. În momentul când cochetezi cu mai multe alternative sigur că atunci există șanse să îți schimbi drumul, să schimbi direcția pe parcurs. Așa m-am gândit, că nu există alternative, că trebuie să merg pe drumul acesta.
Aceasta este o luptă nu numai legată de familie, e o luptă pentru întreaga viață. Întotdeauna atunci când omul va încerca să facă lucrul bineplăcut lui Dumnezeu va veni cel rău, seducător, cu alte idei, cu alte opinii. De aceea cred că este foarte important să te agăți cu disperare de ceea ce zice Biserica, de ceea ce zic Sfinții Părinți că este duhul plăcut lui Dumnezeu. Nu ne putem baza pe ceea ce credem noi, nici pe ceea ce cred alții pentru că dacă mă bazam pe ceea ce credeau cei din jur n-aveam mai mult de un copil, pentru că inclusiv familia, mama, erau foarte înfricoșați că acești copii o să îmi pericliteze cariera. În România toată lumea se aștepta să termin doctoratul, nu să mă încurc cu lucruri de genul acesta pe drum. Chiar și vărul meu a zis: „Gata, aveți primul copil, opriți-vă și termină școala.” Bineînțeles că nu s-a întâmplat așa. La 22 de luni după Constantin s-a născut Iustinian. Constantin s-a născut la sfârșitul anul I de doctorat iar Iustinian s-a născut în martie, anul III.
Citeste mai departe aici.