de Alexandra Svet

Mă uit în newsfeed şi mă frapează faptul că ne facem atât de multe fotografii singuri, cu telefonul, majoritatea în trafic Asta spune foarte multe despre lumea în care trăim astăzi.

Din ce în ce mai insinguraţi, din ce în ce mai îndragostiţi de noi înşine, din ce in ce mai plini de întrebări pe care, pentru că nu le găsim răspuns, le îngropăm sub înca o linie conturată tremurat unei imagini publice pe care ne-am creionat-o şi pe care ne străduim să ne-o însuşim. Din ce în ce mai plini de aşteptări pe care, pentru că nu le găsim împlinire, le justificăm cu încă un motiv pentru care ar trebui să nu renunţăm la ele. Încă o fotografie, pe care ne-o facem, tot singuri, să ne reamintim şi să reamintim lumii cât suntem de frumoşi. Din ce în ce mai pe drumuri, pe care, pentru că nu ne umplu şi nu ne împlinesc şi uneori chiar ne golesc, ne oprim să mai punem un indicator. Fără să realizam că trimite tot către noi, din ce in ce mai puţin şi mai rar către alţii…

Ce diferenţă între portretele de familie de pe vremuri – cu părinţi radioşi înconjuraţi întotdeauna de peste trei – patru copii-, între tablourile alb negru ale părinţilor noştri, care trăiau sau nu povestea de iubire îndelung visată, dar erau împreună- şi fotografiile de azi, ” selfies” cu priviri triste, cu buze care au uitat să îşi mai rostească cuvintele propriului suflet şi le-a rămas doar vocea stridentă a unei lumi prea grăbite şi prea zgomotoase, cu prea mult machiaj, cu prea mult silicon, cu prea mulţi muşchi, de cele mai multe ori cu prea puţine haine şi… cu parcă din ce în ce mai puţină bucurie. Cu din ce în ce mai puţină iubire. Cu tot mai multă tristeţe în ochii ce par să strige din ce in ce mai mult “ajutor!” Cu tot mai multă disperare mută în atâtea suflete ce strigă pe la fiecare semafor “Uite-te la mine!” , “Uite-te la mine!”

Întregul articol AICI