de Alexandra Svet

Sărbătoresc femeia în fiecare zi. Cinstind chipul luminos al bunicii, viu în amintire ca şi cum aş vedea-o chiar acum îngenunchiată în faţa icoanei, în camaşa ei albă, despletită, cu ochii închişi şi buze murmurându-şi mulţumirea pentru ziua ce a trecut şi ruga ei fierbinte pentru cine ştie ce. Mereu pentru alţii.

Sărbatoresc femeia în fiecare zi, ţinând în inima viu şi prezent mirosul din încăperile ei pline de icoane, cu candela mereu arzând, ţinand aprinse-n suflet luminile din ochii ei albaştri, plini de bucuria pe care numai Domnul ţi-o poate da, mai ales după ce viaţa ţi-a luat peste noapte tot, asa cum i-a luat ei… mai ales după ce ai trecut prin câte a trecut ea.

Sărbătoresc femeia în fiecare zi, închizând ochii şi văzând-o cum se repezea spre poartă când o striga câte un cârd de ţigănuşi – şi-n fiecare zi avea astfel de vizitatori- neştiind cu ce să-l mai miluiască, întorcându-se apoi cu zâmbet mulţumit, ca de om care a primit, nu a dăruit. Căci ea ştia prea bine că cel ce daruieste, lui îşi dăruieşte.

Sărbătoresc femeia în fiecare zi, când mă surprind repetând gesturile ei mărunte, când zâmbesc amintindu-mi cum nu ne lăsa să plecăm la drum până nu ne stropea maşina cu aghiasmă, închinându-se apoi cu lacrimi în ochii închişi şi cu mâinile strânse într-o rugă fierbinte prin care ne lăsa în grija Maicii Domnului. O sărbătoresc neuitând crucea mare pe care şi-o făcea cu hotărâre când ne luam rămas bun. Şi o sărbătoresc făcând-o şi eu, la rându-mi, cu aceeaşi hotărâre.

Sărbătoresc femeia în fiecare zi, purtând în inima o candelă mereu aprinsă chipului bunicii. Şi o floare nevestejită în faţa icoanei sale, săpată adânc în inima mea.

Mai mult AICI