de Alexandra Svet
Să fii iubită…
Nu pentru ochii tăi. Pentru că într-o zi îţi vor fi poate trişti şi plânşi, încercănaţi, ridaţi, acoperiţi de ochelari…
Nu pentru frumuseţea trupului tău…pentru că în orice zi poate apărea o femeie mai frumoasă, iar tu vei fi aruncată la coşul cu obiecte uzate.
Nu pentru felul în care te îngrijeşti, te îmbraci şi ştii să te pui în valoare, pentru că într-o zi te poţi trezi pe un pat de spital, după o anestezie generală…şi nu va fi nimeni să te ţină de mână…
Nu pentru frumuseţea părului tău, pentru că într-o zi vei fi poate nevoită să faci chimioterapie…
Nu pentru mâinile tale care ştiu să mângâie, să aline, să cureţe, să dăruiască…căci poate că într-o zi nu vor mai putea…
Nu pentru statutul tău, nu pentru poziţia ta, pentru familia ta sau pentru câţi bani ai… Pentru că poţi pierde totul peste noapte. Pentru că într-o clipă, poţi să nu mai fii nimeni. Şi te vei trezi, dintr-o dată, a nimănui.
Şi nu, nici măcar pentru mintea ta…căci într-o zi vei suferi poate de Altzheimer.
O bătrână de 90 de ani, internată într-un spital de bolnavi de Altzheimer, era vizitată în fiecare zi de soţul său. Acesta venea în fiecare dimineaţă la ora 9,00 să ia micul dejun cu ea. Intrebat fiind:
-”De ce mai veniţi? Dacă oricum nu vă cunoaşte?”
– “Vin. Pentru că eu o mai cunosc pe ea…”
AICI continuarea.
Frumos gandit, frumos scris, insa foarte romantic interpretat.
Eu inteleg insa altfel povestea.
Batranul nu merge la spital, pentru ca o iubeste pe femeie. El merge, pentru ca nu are unde sa mearga altundeva, pentru ca nu are ce face altceva. Pentru ca este „sclavul” unor tabieturi intiparite in mintea lui de mai multe decenii.
El este obisnuit sa-si bea cafeaua de dimineata cu ea. Asa cum altii sunt obisnuiti sa-si bea cafeaua doar impreuna cu tigara.
Daca esti cu cineva de decenii impreuna, si faci in fiecare zi aceleasi lucruri cu acea persoana, ea va face parte din inventarul comportamental al propriei tale vieti. Nu este vorba despre iubire, ci de obisnuinta.
Tabieturile, comportamentele repetitive din viata noastra, ne ofera un confort emotional, care daca s-ar intrerupe, s-ar transforma in stres, teama, anxietate.
In opinea mea, in aceasta poveste nu este vorba despre iubire. Cel putin nu in sensul romantic descris de autoare. Ci mai degraba despre dependente comportamentale si despre forta obisnuintei.
Eu cred ca autoarea tocmai asta vrea sa ‘desfinteze’ iubirea romatica si sa ne spuna ca in iubirea autentica este vorba de altceva. Dar poate ma insel. Este si obisnuinta, dar obisnuinta daca este in iubire este cool.
Adreea, si eu imi iubesc tigara din obisnuinta. Si este cool.
Intelegi ce vreau sa spun?
As spune ca acesta este un viciu si creeaza o dependenta si nu e nimic cool in nici o dependenta. Chiar daca admit ca si eu am o gramada.
Si oamenii creeaza dependenta, nu numai obiectele. Nu este nimic cool sa nu mai stii ce sa faci cu viata ta, atunci cand celalalt de langa tine pleaca (te paraseste, moare). Teoretic si practic vorbind, este acelasi lucru cu renuntarea la tigara. Dependenta este dependenta. Poti sa o numesti si viciu daca vrei.
Daca iubesti cu adevarat, in sensul crestin ortodox, esti liber. Nu depinzi de oameni, lucruri, sentimente sau nevoi trupesti.
Pentru ca Iubirea, in sensul crestin ortodox, inseamna detasare de orice, oricine este lumesc si atasare de Dumnezeu…
@Hary:
Imi place cum ai incheiat. Iubirea inseamna detasare de lume si atasare de Dumnezeu.
Subscriu la idee, caci Dumnezeu este chiar iubire.
Totusi libertatea absoluta, intelease chiar in sensul frazei de mai sus, nu inseamna sa faci ce vrei tu, ci sa faci ce vrea cel pe care il iubesti, corect?
Sa te daruiesti pentru iubirea ta, sa vezi fericirea ce ai provocat-o pt. cel pe care il iubesti – de aici iti tragi toate energia si implinirea.
Si cum Dumnezeu este o fiinta peste intelegerile noastre, el ne indeamna sa exercitam iubirea noastra pentru aproapele nostru. Ce inseamna aproapele? – de la familie pana la saracul de pe strada.
Si adaug un citat din scrierile lui Arsenie Boca, dupa mine unul din cei mai mari sfinti romani:
”
Mai stă omul la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e necuprins cu mintea, aşa cum cuprindem ştiinţa sau altă îndeletnicire. Cu alte cuvinte, ca s-o spunem de-a dreptul, Dumnezeu nu poate fi dovedit cu mintea mărginită, nici că există, nici că nu există. O bucată de fier rece, bună şi ea la vreo treabă, nu-ţi poate dovedi existenţa focului, până când ea însăşi nu se va adăpa din foc încât să capete culoarea lui. Cam aşa e şi cu mintea omului. Când făptura lui va fi străbătută de credinţa în Dumnezeu, adică de o evidenţă şi de o siguranţă interioară mai puternică decât valoarea mărturiilor sau tăgăduirilor raţiunii, atunci făptura sa va fi lumină şi viaţa lui, minune între oameni. Căci nu există argument mai tare ca viaţa trăită, prin care Se străvede şi Se slăveşte Dumnezeu, sau moartea de martir, ca ultimă dovadă şi cea mai de seamă despre existenţa lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Sale. De aceea nu cred într-o împărăţie a cerurilor care începe numai după moarte. Vom fi după moarte în împărăţia în care am trăit de aici sau pentru care chiar am murit.
„
Nu inseamna asta Hary. Din contra, prin iubirea daruita celor din jur ajungi si la iubirea lui Dumnezeu. Nu inseamna nici o detasare, ci tocmai a trai intr-un real mai adanc.
Da, de-acord cu tine, insa daca privim mai indeaproape, ce anume iubim la oamenii din jur? Nu pe Dumnezeul din ei? Si nu esti de-acord cu mine ca iubirea nu are de a face cu dependenta, cu nevoia fizica de a fi cu cineva, pentru ca altfel nu poti trai? Iubirea nu ingradeste fiinta umana, ci o elibereaza.
Stiu, cuvantul detasare suna foarte agresiv, negativ, pentru ca exprima ceva rece si steril, si greu de asociat cu iubirea, dragostea, care se afla la polul opus, adica este cald, placut, comfortabil…
insa eu ma refer la detasare, in sensul de eliberare de trupesc si lumesc (adica de orice ce poate creea aceste dependente), conditie care trebuie implinita, daca vrei sa te poti atasa de cineva mai presus de tine, de alti oameni, adica de Dumnezeu.
Iubirea de sine (al ego-ului) nu se deosebeste cu nimic de iubirea unui alt „sine” (ego) existent in altcineva. Iubirea in sensul crestin ortodox se refera la dragostea pe care o oferi Dumnezeului din om, indiferent ca-l gasesti in tine sau in alti oameni. Gresesc?
Asa cum stii, eu nu sunt credincios in sensul ca practic vreo religie, insa am la baza o educatie crestina care ma ajuta sa inteleg concepte si dogme religioase. Pe mine ma pasioneaza mai mult cunoasterea si intelegerea lumii inconjuratoare, din toate perspectivele si planurile de cunoastere ale omenirii (stiintific, filozofic, religios), ceea ce include binenteles si cel religios in general si crestin ortodox in particular.
Iar conceptul despre iubire joaca un rol esential, in toata aceasta calatorie a cunoasterii, in care ma aflu.
@Hary:
Tre sa iesim la o bere, la cea pe care o folosesti ca si avatar? :))))