Autor: Dan Tudorache

Motto: ”Vitalitatea unui neam, trăirea lui, forța lui stă în puterea de creație. Prin asta trăiește un neam și un individ, prin creație, și tot prin asta supraviețuiește… Din mocirla închisorii au răsărit crinii sufletului.” (Pr. Atanasie Ștefănescu)

Printre multiplele metode de tortură și dezumanizare aplicate în temnițele comuniste, a fost și aceasta interzicerii oricărei activități intelectuale pentru a se crea un mediu de imbecilizare lentă dar sigură a ”dușmanilor poporului”. Astfel, hârtia și creionul au fost total interzise, la fel și lecturarea cărților de orice fel. Se dorea a fi inhibată cu desăvârșire orice intenție creatoare a deținuților, orice încercare de a-și face iadul foametei, promiscuității și disperării mai ușor. În același timp, abaterile de la aceste reguli draconice erau aprig sancționate, cu bătaia la locul ”faptei” și mai ales cu izolare în celule reci, insalubre și cu mâncare odată la trei zile.

Cu toate acestea, efectul urmărit de ighemonii veacului roșu s-a dovedit a fi în timp cel exact contrariu. Creativitatea umană a găsit o altă cale de a străbate lanțurile, cătușele și gratiile… fără să le rupă. Dacă s-au confiscat toate mijloacele tradiționale de comunicare și creație, prima creație inedită a foștilor deținuți politici a fost să confecționeze mijloace de comunicare originale din aproape nimic.

Astfel, țevile reci ale caloriferelor au devenit excelente transmițătoare de mesaje prin morse; cănile de băut apă au devenit receptoare fidele ale bătăilor în pereți; gamelele de mâncare combinate cu praful D.D.T. pentru pleoșnițe au devenit invizibile tăblițe pentru notițe, care oricând puteau fi șterse spre a nu fi descoperite; oasele din mâncare au devenit ace de cusut și creioane de scris, la fel săpunul și resturile de sârmă sau sticlă. Prin ingeniozitate și migală, resturile și gunoaiele au fost transformate în unelte de creație și chiar piese de artă. O izmană ruptă și putredă era transformată într-o nouă pereche de șosete, cu andrele confecționate din oase sau sârmă. Un os mai mare nimerit în gamelă devenea prin șlefuire un veritabil medalion sau crucifix.

Mai mult decât toate acestea, mintea însăși s-a arătat a fi un univers inepuizabil de creație literară, dovedindu-se în același timp și un imens depozit de memorie. Așa se face că în ciuda condițiilor bestiale de viață, sau poate mai ales datorită lor, închisorile comuniste s-au transformat în veritabile stupine de creație. Este un fapt constatat de-a lungul istoriei umanității că suferința este mediul cel mai prielnic pentru creație, prin urmare iadul temnițelor comuniste s-a dovedit prilejul celor mai profunde creații umane: ”din promiscuitatea, din brutalitea, din cea mai cruntă mizerie, din torturi, din atacarea cea mai abjectă a ființei umane, a germinat o puternică sensibilitate și dorință de frumos, iar din minciună dorința de apărare a adevărului, cu prețul vieții. Când peste sufletele lor curate s-a aruncat mocirla și veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de zeci și sute de poeți… Aceasta [Divinitatea] a condus la convertirea suferinței în creație. Generație de sacrificiu! Epopee scrisă cu sânge.”1

Prin urmare, cei mai mulți poeți ai închisorilor nu a fost cei cu preocupări literare exersate încă din libertate ci aceia care și-au descoperit vocația în temniță, sau mai bine spus li s-a dat darul creației în miezul suferințelor. Deci, ”poetul s-a născut în temniță”.

Cât privește poezia, ea s-a compus de cele mai multe ori cu foamea mușcând nemilos din trup, cu inima cuprinsă de frică sau disperare, cu sufletul îngenunchiat de dorul celor dragi de-acasă, cu tuberculoza măcinând lent plămânii, cu roaba mușcând din pielea mâinilor, ba s-au creat versuri chiar și în timp ce trupurile poeților erau mucenicite sub ploi de pumni și de bâte.

Citeste mai departe aici.