Exploatarea copiilor prin muncă, un fenomen îngrijorător

Bangladesh, India, Vietnam, Indonezia, Maroc, China. Ţări exotice şi de neatins pentru unii, posibile destinaţii de călătorie pentru alţii, dar şi ţări ale căror nume se regăsesc pe etichetele hainelor pe care le purtăm cu toţii. Ceea ce nu ştim, însă, este că multe dintre aceste haine sunt realizate fără respectarea legislaţiei ţării gazdă, în fabrici în care condiţiile de lucru sunt mizere, şi, cel mai trist, lucrătorii sunt, adesea, copii.

Încă de la finalul şcolii generale, am aflat de la nişte prieteni stabiliţi în străinătate că în ţările lor exista posibilitatea ca un un adolescent să lucreze part-time şi să-şi câştige aşa banii de buzunar. Ulterior, în timpul liceului am avut scurte perioade în care am reuşit prin muncă să-mi procur banii pentru micile bucurii existente în magazinele vremii, aşa că am înţeles foarte clar ce însemna acest lucru. Nu uit nici senzaţiile de mândrie şi de responsabilitate pe care le-am trăit conştientizând faptul că prin forţele mele am putut să-mi achizitionez lucrurile mult dorite.

Peste un număr de ani, însă, am aflat că în ţări cu dezvoltare medie şi redusă nu numai adolescenţii muncesc, ci, paradoxal, şi copiii mici. Munca lor nu are loc în condiţii de siguranţă deplină, ci, dimpotrivă, în condiţii mizere şi de ilegalitate, în care nu se ţine deloc cont de drepturile omului, iar programul de muncă şi remuneraţia primită sunt umilitoare.

Cutia Pandorei, deschisă de Bangladesh

Una dintre ţările care, fără să vrea, a tras un semnal de alarmă la nivel global în ceea ce priveşte exploatarea copiilor prin muncă a fost Bangladesh. Goana marilor producători de haine realizate în sistem fast-fashion a făcut ca din ce în ce mai multe companii mari să îşi îndrepte ochii către această ţară, în care forţa de muncă este mare, iar pretențiile financiare ale acesteia sunt neglijabile. În urma acestui lucru, Bangladesh a reuşit să ajungă al doilea producător mondial de confecţii după colosul China, unde cerinţele salariale ale angajaţilor au crescut la un minim de 200 de dolari pe lună, în timp ce minimul salarial în industria confecţiilor din Bangladesh este de 37 de dolari pe lună.

În luna aprilie a anului 2013, prăbuşirea complexului comercial Rana Plaza din Dhaka, capitala Bangladeshului, a tras un mare semnal de alarmă în întreaga lume. Complexul cu 8 etaje fusese iniţial construit pentru a adăposti câteva magazine, cafenele şi restaurante, dar la ultimele patru etaje funcţionau mai multe fabrici de confecţii ale unor nume mari de retaileri internaţionali precum Primark, Monsoon, Benetton, Bonmarché, the Children’s Place, El Corte Inglés, Matalan sau Walmart. Cu doar o zi înainte de colaps, angajaţii observaseră fisuri în pereţii clădirii, iar o televiziune locală reuşise chiar să le capteze pe cameră. Cu toatea astea, proprietarul imobilului, Sohel Rana, a făcut o declaraţie în care anunţa că totul este cât se poate de sigur, aşa că a doua zi toată lumea a fost prezentă la muncă.

După prăbuşire, unele voci oficiale au declarat că etajele fuseseră ridicate fără autorizaţie de construcție, iar altele au spus că proiectul nu fusese gândit ca imobilul să susţină numărul mare de oameni şi de utilaje dispuse pe cele patru etaje superioare, acestea fiind cel mai probabil şi cauzele prăbuşirii întregii clădiri.
Peste 1100 de persoane şi-au pierdut viaţa în acest nefericit accident considerat cel mai grav din ultimul secol, în timp ce peste 2500 au fost grav rănite. Totodată, la scotocirea printre ruine pentru a găsi supravieţuitori s-a descoperit că printre angajaţi erau şi copii. Cu toate că proprietarii imobilului au fost arestaţi imediat, rudele altor 200 de lucrători de la fabricile din clădire aşteaptă şi azi un răspuns de la autorităţile care nu au reuşit, încă, să le găsească corpurile celor dragi.

Citește mai departe AICI.