de Gheorghe Fecioru

Alegeri și judecăți, idei și decizii, toate depind de ceea ce numim „discernământ” ‒ capacitatea de a discerne adevărul de minciună și închipuirea de realitate. Într-un cuvânt, de a vedea lucrurile așa cum sunt. Pare simplu, dar nu e chiar așa. În chestiuni de nuanță ne putem înșela, pentru că uneori închipuirea mimează perfect realitatea, mai ales atunci când este și extrem de seducătoare.

Astfel că a discerne nu înseamnă neapărat a avea o minte sclipitoare, un exercițiu al rațiunii mai bun decât ceilalți, ci mai cu seamă puterea de a-ți stăpâni emoția, de a-ți înfrâna dorințele care îți parazitează rațiunea și voința. Așadar, discernământul este o facultate care ține mai degrabă de puterea de a cuprinde întreaga ființă umană într-o notă înțelegătoare, rațională.

Prea multe definiții, îmi veți spune, pentru o lume în care oamenii nu mai sunt dispuși să accepte nici una. Pentru că există televizor și internet, iar nu pentru că există școală, oamenii știu. Sunt convinși că știu, fără nici cea mai mică suspiciune că ar putea să greșească. Situație unică în istoria lumii, la nivel aproape planetar. Senzația asta că știi, sentimentul siguranței că ceea ce-ți servește media e adevăr garantat nu mai este pusă la îndoială de omul contemporan. Toți însă știu aceleași lucruri, reflectate de micul ecran și, dacă nu e întotdeauna vorba de același conținut, cel puțin sunt aceleași modalități de a înțelege lumea, de a emite judecăți, de a se raporta la realitate, de a trăi și a gândi.

Ne mirăm însă că, de treizeci de ani încoace, mergem din rău în mai rău, iar când credem că ne-am salvat, ni se sapă o groapă și mai mare. Alegerile noastre, politice și nu numai, să fie oare rodul discernământului? Dezbinările se înmulțesc, divorțurile abundă, oamenii nu se mai înțeleg. Și aceasta e tot o chestiune de discernământ?