Centrul de Studii Memoriale și Identitare (CSMI) și Fundația Hanns Seidel vă invită sâmbătă, 4 NOIEMBRIE 2017, ora 17.00 la librăria Cartea de Nisip la lansarea evenimentul cultural-istoric, ”Memorialul Deportării: un proiect educațional”. În cadrul proiectului va fi lansată cartea ”Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească”, urmată de o dezbatere împreună cu editorii și martorii deportării, precum și cu invitatul special, autoarea mai multor volume de mărturii orale despre deportare, despre prezența evreilor, francezilor precum și a basarabenilor și bucovinenilor în Banat, doamna profesoară Smaranda Vultur.

Deportările au început în 1944, primele acţiuni de acest gen vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. Cel mai amplu episod al acestui fenomen represiv a avut loc în iunie 1951, când aproximativ 44 000 de persoane, care locuiau pe o rază de 25 de km de la graniţa cu Iugoslavia, au fost deportate în Bărăgan într-una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste. Au fost deportate acele persoane considerate „periculoase” pentru regimul comunist, persoane care ar fi reprezentat un factor de revoltă atât în eventualitatea unui război cu Iugoslavia lui Tito cât şi în procesul de colectivizare a agriculturii.

După debarcarea din trenurile care îi aduseseră în Bărăgan, „cetăţenii suspendaţi” ai României comuniste au fost obligaţi să îşi construiască propriile case, dar şi şcoala, primăria, miliţia, dispensarul, magazinul etc. 18 sate vor apărea pe harta Bărăganului în câteva luni. Satele „noi” se aflau sub stricta supraveghere a Miliţiei, părăsirea acestora fiind pedepsită în cele mai multe cazuri cu închisoarea.

În 1955, deportaților li s-au ridicat restricţiile privind domiciliul obligatoriu. În urma deportaţilor, caselor părăsite din câmpia Bărăganului li se vor atribui alţi locatari: foşti deţinuţi politici care nu aveau dreptul de a circula liber prin închisoarea România. După 1964, şi aceştia sunt eliberaţi. Deportarea ia astfel sfârşit, casele părăsite şi cimitirele neîngrijite rămânând ca o urmă de neşters a represiunii. Pentru ca şi amintirea lor să dispară, regimul aplică o damnatio memoriae sistematică. După 1964, buldozerele transformau toate casele ce mai înfruntau vitregia vremurilor în lutul din care proveniseră.

Citeste mai departe aici.