by Miruna Lepuș
În loc de o prezentare a lui Mihai Eminescu, am cules mai jos câteva fragmente din articolele în care apar foarte sintetizat puse în evidenţă marile direcţii din gândirea sa, cu intenţia de a sublinia actualitatea situaţiilor descrise, stilul literar seducător, forţa verbului:
„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gând nu‑i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se‑nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.” Manuscris BAR 2257
„Dar d[omni]lor! mi‑e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român! Român care vrea a‑şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi‑a naţionalităţei – aşa român de paradă mi‑e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. […]
Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale.” Manuscris BAR 2257
„Ne‑am subţiat, ne‑am civilizat. În loc de‑a merge la biserică, mergem la Caffé‑chantant, unde ne‑ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-o de o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într‑o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care, în înţelegere cu Domnii de atunci şi cu-n sinod general al bisericei noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate care‑a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă şi‑n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul limbei, n‑o mai înţelege.
Dar Varlaam era un prost. În zilele noastre nici membru la Academie n‑ar putea să fie.” Timpul, 22 ianuarie 1880
„Proverbul acesta [Ca la noi la nimenea], moştenit din moşi strămoşi, e rezultatul unui dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi când lui Dumnezeu i‑ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice.” Timpul, 12 septembrie 1878
Citeste mai departe aici.