Am aflat!

Am aflat!

Nu întotdeauna am ales bine, nu întotdeauna am fost liber să aleg. Am încurcat drumurile, căile, cărările. M-am uitat, am văzut şi am priceput. Dar drumu-i lung şi împlinirea-i departe. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum ştiu cine sunt. (Grigore Leşe)
"Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă"
Un fel de S.O.S. – filmul Detachment

Un fel de S.O.S. – filmul Detachment

Deopotrivă acasă şi la şcoală, elevii au acum parte de „morală” și „lecții”, de mustrare şi dojenire în doze mult peste limitele răbdării lor. Așa se explică reacţia unora de respingere en gros a părinţilor şi profesorilor. Tupeul pe care adesea îl afişează la clasă presupușii învățăcei stârneşte un reflex – condiţionat, pavlovian – de tip Tourette în rândul celor de la catedră: enervare, dispreţ, silă. (Atunci când educatorii nu s-au retras, îngroziți, sub catedră – de bună voie ori constrânși de mințile periculoase – dangerous minds – ale câte unui „elev-problemă”.) Elevii însă – chiar dacă nu-şi dau seama, chiar dacă nu recunosc – au o nevoie acută de milă, de com-pătimire.

Haosul generalizat din sistemul de învăţământ poate duce foarte uşor la indiferenţă (faţă de profesie, faţă de elevi, faţă de școală), atunci când n-a dus deja la depresie. Iar elevii – întotdeauna am simţit asta – sunt cel mai puţin vinovaţi de climatul individualist în care trăiesc. Rămaşi, nu puțini, fără familie (câți au avut parte măcar de „cei șapte ani de-acasă”?), ei cresc „de capul lor” şi – conştient sau nu – se autodistrug. Aici intervin, e drept, o groază de factori (înșiruirea e aleatorie): mass media (cu programe extreme ori sentimental-pietiste, cu știri tabloidizate și nocive mesaje subliminale, cu „visul american” promovat la scară planetară) de care, pentru că nu i-a învăţat nimeni, nu știu să se ferească; anturajul pe care adesea nu se pricep să-l selecteze (după care criterii?), substanţele mai mult sau mai puţin halucinogene pe care și le procură mai lesne ca oricând; în fine, un întreg sistem educațional „centrat pe elev” – ulimul de care educatorilor chiar le pasă.

Este meseria de dascăl pe cale de dispariție? Mai presupune ea o chemare specială, o vocație (în care-ți găsești împlinirea atunci când simți că faci ceva care contează), sau este un job obișnuit, ceva mai prost plătit ca altele? A ajuns școala „centrată pe elev” în impas, e doar o formă fără fond, un S.R.L. pragul falimentului, un „cumplit meșteșug de tâmpenie” pe care elevul – cunoscându-și foarte bine drepturile civile, mai puțin îndatoririle – se revoltă, atunci când strigă „Hey, teachers, leave the kids alone!”? Mai poți suporta, ca profesor, ostilitatea generală (a unui întreg sistem, nu doar a elevilor) fără să-ți ieși din minți? Mai are cineva nevoie de dascăli, de îndrumători, într-o lume în care toate drumurile par – sună democratic, nu? – la fel de valide?

Filmul lui Tony Kaye, Detachment (Indiferență), fără să fie moralizator sau tezist, pune – oarecum retoric – toate aceste întrebări. Așa cum Requiem for a Dream (regia: Darren Aronofsky) nu este atât un film despre droguri și drogați, cât un poem cinematografic (hardcore, e drept) despre dependență, tot astfel Detachment este un la fel de incomod poem al indiferenței. Al nepăsării elevilor față de profesori sau directori. Al nepăsării inspectorilor școlari față de profesori. Al nepăsării părinților și elevilor față de școală. Al nepăsării multor profesori față de elevi. Al nepăsării părinților față de copii. Un film ca o călătorie în infern – un infern construit, evident, de om. De omul „progresist”, „revoltat” – încă din timpul Renașterii și Iluminismului – pe o anumită rânduială, pe anumite valori tradiționale, în numele unei „democrații a libertăților”.

Detachment este o experiență comparabilă – prin mijloacele cinematografice sofisticate, prin forța expresiei, mai cu seamă la nivelul imaginii și montajului – cu opusuri tulburătoare precum Natural Born Killers (regia: Oliver Stone), Happiness (regia: Todd Solondz), Dancer in the Dark (regia: Lars von Trier), Elephant (regia: Gus van Sant). Dar este și un film despre nevoia omului (din fața sau din spatele catedrei) de mărturisire, de comunicare, de iertare, de restaurare a ființei sale. Când profesorul suplinitor, primit cu ostilitate de unii dintre elevi, le dă acestora un test de evaluare în care le cere să scrie un scurt eseu având ca temă ceea ce își închipuie că ar spune despre ei părinții sau prietenii la slujba lor de înmormântare, Meredith – o adolescentă sensibilă, talentată la desen, dar complexată – scrie, sub protecția anonimatului, despre felul în care își imaginează că vor primi părinții ei (lipsiți de responsabilitate, materialiști, indiferenți) vestea că s-a sinucis. Peste o lună de zile, la ultima sa zi de lucru în acea școală, dascălul suplinitor le citește elevilor o poezie. Ei par să-l asculte cum le vorbește despre jocul secund al poemului – ființa nevăzută a unei clădiri părăginite, ca sufletul lor ofilit înainte de vreme. Ultimele versuri sunt citite de profesor într-o sală de clasă pustie, ca un peisaj după bătălie: scaune, cărți și caiete răsfirate peste tot, pagini rupte din manuale și priveliște de waste land în care n-a mai rămas decât un dascăl-apostol ca să stingă lumina.

Citeste mai departe aici.



Comentarii prin Facebook

Nici un mesaj.

Scrie un mesaj

Facebook