Am aflat!

Am aflat!

Nu întotdeauna am ales bine, nu întotdeauna am fost liber să aleg. Am încurcat drumurile, căile, cărările. M-am uitat, am văzut şi am priceput. Dar drumu-i lung şi împlinirea-i departe. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum ştiu cine sunt. (Grigore Leşe)
"Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă"
Să ne recâştigăm curajul nebun de a alege viaţa

Să ne recâştigăm curajul nebun de a alege viaţa

de Ştefana Totorcea

Puţini îşi dau seama ce act de curaj reprezintă fiecare nouă zi de viaţă. Pentru că nimeni nu ştie cu certitudine dacă nu cumva aceasta nu va fi chiar ultima din viaţa sa. Şi totuşi trăim zi de zi inconştienţi şi fără să facem faptele bune pentru care mâine s-ar putea să fie prea târziu.

Mai degrabă preferăm să ne gândim la noua zi în stilul pozitiv preluat din filmele americane: „It’s the first day of the rest of your life (E prima zi din viaţa care ţi-a mai rămas de trăit)”. Parcă şi vezi că zilele care ţi-au rămas ar fi nenumărate şi totul ţi se desfăşoară frumos în faţă.

De ce, oare, nu se pune problema la fel şi când o femeie descoperă că a rămas însărcinată? În loc să fie totul primit cu seninătate şi optimism, cel mai adesea, în astfel de cazuri apare o criză, de parcă viaţa femeii s-ar fi terminat, de parcă a naşte şi a creşte un copil este sfârşitul lumii. Se intră imediat în logica „viaţa mea” în opoziţie cu ceea ce nu se numeşte niciodată astfel în mod explicit, dar este clar „viaţa copilului”. De parcă între cele două nu ar putea exista decât o relaţie de excluziune totală, de „care pe care”.

Aceasta se datorează mai ales indiferenţei partenerului de „faptă”. Atitudinea lui pasivă sau chiar ostilă cu privire la sarcina ei contribuie la descinderea proaspetei mame (căci mamă este din clipa concepţiei) pe panta infernală a fricii de ziua de mâine.

Se spune că unii se sinucid fiindcă le e prea teamă să trăiască. În cazul crizei de sarcină, femeia este îndemnată să ucidă din teamă de ce îi poate rezerva ziua de mâine. Iar aceasta se face sub paravanul cinic al „dreptului de a alege” şi sub protecţia deplină a legii.

O societate dreaptă, liberă şi prosperă nu se poate baza pe astfel de „soluţii-fulger” care neagă dreptul fundamental la viaţă al unei întregi categorii sociale: copiii nenăscuţi.

Secolul XXI deplânge şi chiar pedepseşte crudul tratament aplicat animalelor, dar oferă avortul ca soluţie sigură la probleme care s-ar putea rezolva prin solidaritate socială. Tot secolul nostru este autorul retoricii demnităţii umane ca argument pentru a alege moartea – în cazul eutanasiei. Dar niciodată argumentul demnităţii umane nu a părut suficient pentru a combate practica avortului. Şi, în timp ce se investeşte excesiv şi ipocrit în retorica „drepturilor omului”, asistăm zilnic neputincioşi la un adevărat holocaust mut: jertfirea copiilor nenăscuţi pe altarul zeului Mamona, care cere sângele lor în schimbul promisiunii unei bunăstări viitoare.

Multe mame, în absenţa bărbaţilor, care nu îşi asumă nimic, sau chiar presate de ei, se lasă amăgite de un astfel de târg satanic şi trec prin acest sacrificiu ritual care le răneşte profund sufletul. Bărbaţii indiferenţi la sângele vărsat pierd şi ei şansa de a înţelege mai bine în ce constă bărbaţia şi îşi refuză o etapă nebănuit de importantă din dezvoltarea lor ca persoane – aceasta, în mod paradoxal, într-o vreme în care se pune mult accentul pe sintagma „dezvoltare personală”.

Cum putem convinge pe cineva să aleagă viaţa pentru copilul său nenăscut? În primul rând, prin solidaritate, prin sprijin efectiv şi implicare personală: „Lasă, vecină, că ţi-l cresc eu!”; „O să facem chetă lunar la birou pentru scutece si ce mai e nevoie”; „Căutăm o familie care vrea să adopte”. Dar mai există oameni dispuşi să îşi asume responsabilitatea de a le păsa şi de viaţa celor de lângă ei? Eu am cunoscut câţiva.

Iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost că mamele cele mai dispuse să facă acest salt de credinţă şi să păstreze copilul sunt mai degrabă cele din medii modeste, în care traiul de zi de zi necesită un efort ce pare uneori suprauman. Ce le dă curajul nebun de a alege viaţa? E o taină aici.

Cei care au înţeles că alegerea liberă a omului este o taină se pun de veghe la Cluj – pentru a doua oară anul acesta – şi se vor ruga în plină stradă pentru încetarea practicii barbare de a „termina” vieţi pe criteriul arbitrar că încă nu au glas să strige şi putere să se apere.

Voluntari români de toate confesiunile care au aderat la mişcarea internaţională „40 de zile pentu viaţă” vor priveghea în rugăciune în apropierea unei clinici private de avort din Cluj în perioada 23 septembrie – 1 noiembrie.

Citeste mai departe aici.



Comentarii prin Facebook

Nici un mesaj.

Scrie un mesaj

Facebook