Am aflat!

Am aflat!

Nu întotdeauna am ales bine, nu întotdeauna am fost liber să aleg. Am încurcat drumurile, căile, cărările. M-am uitat, am văzut şi am priceput. Dar drumu-i lung şi împlinirea-i departe. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum ştiu cine sunt. (Grigore Leşe)
"Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă"
Mult zgomot pentru ce ?!… pentru BAC

Mult zgomot pentru ce ?!… pentru BAC

În Suedia nu există bacalaureat la nivel naţional, ci doar un examen pentru cei care vor să studieze în alte state. În Belgia există doar un certificat de studii de bază la 12 ani.În Franţa examenul este pe trei categorii, una generală pentru cei care vor să urmeze studii superioare, una tehnologică pentru cei care vor să urmeze specializarea pe meserii şi una profesională pentru cei care vor să urmeze şcolile profesionale. În Italia sunt trei probe scrise şi trei probe orale la toate materiile ultimului an. Bacalaureatul românesc a fost introdus în perioada interbelică în 1925 de către Dr. Constantin Angelescu, fiind împrumutat, precum era moda, de la francezi. Încă de la implementarea lui pe plan naţional a fost denumit examen de maturitate. Dacă este să îl traducem ad literam din latină, el ar însemna „baie de lauri”, încununarea succesului la finalul celor patru ani de liceu.

Oricât de emoţionantă şi suavă ar fi această incursiune în istorie, trebuie să revenim în prezent şi să vedem în ce s-a transformat BAC-ul nostru cel de toate zilele. Astfel, pornim prin a spune că traim într-o societate care nu acceptă eşecul, dar care nu cultivă în mod special succesul. Elevii sunt supuşi unei presiuni care nu explică finalitatea urmărită de programul de învăţământ. Când vorbim de bacalaureat dincolo de cerinţele metodologice, vorbim de primul examen important din viaţa unui adolescent, examen supranumit si examen de maturitate. Însă el degenerează într-o adevărată frenezie naţională scoţând în evidenţă, în mod ostentativ, maturitatea subiecţilor pasivi. Elevul tinde să se transforme într-o marionetă coordonată în mod stângaci şi spre un scop inexact, având drept consecinţă directă discrepanţa între aspiraţii şi impuneri.

Atât părinţii cât şi profesorii exercită asupra elevilor o presiune psihologică. Frenezia părinţilor este alimentată de stres, de relaţiile sociale şi de dorinţa de reuşită. De cele mai multe ori, părinţii se lasă conduşi de propriile ambiţii, sens în care se aştaptă la o performanţă uneori de neatins. Părintele este cel care trebuie să cunoască limitele copilului şi să-l ajute să le depăşească, însă obiectivele trebuie să fie proporţionale şi să nu creeze panică. Încurajarea spre performanţă, spre încrederea în sine trebuie să fie echilibrată şi nu vanitoasă. Mai mult, frazele care urmează modelul “nu munceşti destul”, „media ta este insuficientă”, „fără o diplomă nu faci nimic”, „este singura ta şansă în viaţă” etc, ar trebui îndepărtate din vocabularul părintesc, deoarece alimentează starea elevului de stres. Totodată, nici profesorii nu sunt mai prejos, ei exercitând o presiune ce are la bază progresul lor profesional, adică recunoaşterea calităţii lor de dascăli emeriţi. În mod contradictoriu, aceştia păstrează calităţile lor de dascăli buni pentru sesiunile de meditaţii.

Din cauza presiunilor exercitate, aprecierilor modeste ale profesorilor şi nu în ultimul rând ambiţiei de a demonstra că în final se poate reuşi şi altfel, elevii se lansează într-o cursă contracronometru cu ei înşişi, care nu de puţine ori are efecte nocive.

Examenul de bacalaureat este în fond o probă de responsabilitate care impune, ca orice probă, disciplina şi seriozitatea de a duce un proiect până la capăt fără scurtături, iar prin scurtături ne referim la ispita fraudei. Bacalaureatul este un prim pas către responsabilizarea individului şi către formarea sa ca adult. Acestea pot părea cuvinte banale, dar ele exprimă îndeajuns de bine că trebuie să existe un punct de pornire. Pentru a face faţă unui examen care cuprinde mai multe probe trebuie să fii organizat, trebuie să respecţi un progam şi trebuie să faci faţă oboselii şi surmenajului fără a te considera o victimă. Putem astfel afirma ca de aici provine drama elevului de clasa a XII-a, căci pe parcursul celor patru ani de liceu i se spune constant despre obligaţiile lui viitoare fără a i se comunica şi drepturile, respectiv faptul că are trei ani de pregătire până la fiorosul BAC. Pregătirea lui este una continuă, aceasta nu se rezumă la anul terminal.

Aşa cum se spune că românul este muncitor, aşa este şi elevul foarte silitor, pregătindu-se din timp şi uzând de cele mai variate şi năstruşnice metode.În continuare vă prezentăm câteva dintrea cestea:

Metode de fraudare a bacalaureatului, „din auzite”

Aceste metode au scopul precis de a “fenta” regulile de corectitudine impuse de supranumitul “examen al vieţii”. Aceste metode, în cazul în care ele sunt adevarate, nu pot avea un impact pozitiv pentru societate şi nici pentru elevii care le practică, daca ne raportam la două coordonate: apare o statiscă minicinoasă la nivelul societăţii asupra nivelului de învăţământ din România, dar totodată apare şi o frustrare în rândul elevilor care se pregătesc cu adevărat pentru acest “examen al vieţii”.

În rândul celor care au finalizat cu succes acest examen apar tot felul de “legende” şi “poveşti” despre aceste metode de fraudare ale bacalaureatului.

Din multitudinea de metode ne-au atras atenţia urmatoarele:
– fiţuica achiziţionată de pe internet
– speculaţiile despre subiecte, strângerea de fonduri în pachete de serveţele “pasate” supraveghetorilor
– camerele de filmat care nu sunt pornite sau în faţa cărora se plaseaza un pahar
– ajungându-se chiar la cumpărarea subiectelor de la profesori

În urma acestei prezentări succinte, pentru că nu am vrea să dezvăluim toate secretele, căci care ar mai fi misterul?!, putem lansa ca tematică argumentele pro şi contra supravegherii tehnologice a examenului de bacalaureat.

Citește mai departe AICI.



Comentarii prin Facebook

Nici un mesaj.

Scrie un mesaj

Facebook