Am aflat!

Am aflat!

Nu întotdeauna am ales bine, nu întotdeauna am fost liber să aleg. Am încurcat drumurile, căile, cărările. M-am uitat, am văzut şi am priceput. Dar drumu-i lung şi împlinirea-i departe. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum ştiu cine sunt. (Grigore Leşe)
"Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă"
Iubirea jertfelnică, remediu împotriva secularizării

Iubirea jertfelnică, remediu împotriva secularizării

Perioada premergătoare Postului Mare confirmă faptul că iubirea jertfelnică faţă de aproapele reprezintă „criteriul ultim“ al devenirii noastre duhovniceşti. În această ascendenţă spirituală ne întărim şi ne hrănim sufleteşte din binecuvântatul exemplu al Sfintei noastre Biserici, arătându-se astfel cum putem însoţi în chip minunat rugăciunea cu milostenia.

Lucrarea misionar-pastorală şi totodată mărturisitoare a Bisericii în societate se descoperă astăzi ca permanentă încercare. Sfidând crivăţul secularizării, sfintele locaşuri se ridică asemenea unor turnuri de apărare în mijlocul cetăţii asediate de patimi.

Într-însele găsim oazele de normalitate în care, după porunca Mântuitorului, cel gol este îmbrăcat, cel flămând este hrănit, cel însetat este adăpat, cel bolnav şi în temniţă este cercetat. În întregimea lor, pildele iubirii jertfelnice sunt aşezate sub lumina faptelor bune, spre întărirea duhovnicească a celor ce caută „Adevărul“. Fără această lumină omul rătăceşte pe aiurea, fiind mereu singur şi neaflând nicăieri răspuns îndoielilor sale. De aceea, Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri“ (Mt. 5, 16).

Cum rămâne însă cu cei orbiţi de patima indiferenţei? Cum pot vedea ei această lumină din întunericul nepăsării? Dacă şi pentru unii ca aceştia există îndreptare, aflăm din cuvintele Mântuitorului care spune că „dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă“ (Mt. 17, 20). În felul acesta, secularismul societăţii contemporane devine provocarea fundamentală pentru păstorul de suflete, rânduit de Mântuitorul Hristos să păzească turma cea cuvântătoare. El este conştient că în Împărăţia cerurilor nu poate nicidecum să intre de unul singur. Cu toţii suntem astfel „trupul tainic al Bisericii“ şi de aceea nu ne transformăm după chipul lumii trecătoare, având puterea să prefacem lumea şi omul după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chemarea s-a făcut pentru toţi, însă la nuntă intră doar cei ce stau cu candela aprinsă, agonisind permanent „undelemnul“ faptelor bune.

Nevoia de spiritualitate a poporului român a fost dintru început prezentă în viaţa socială, în cultură sau educaţie. Întru o singură simţire, românească, întru o singură trăire, creştinească, existenţa seculară a neamului nostru a dăinut peste timp şi spaţiu, păstrându-se curată sub apăsările şi încercările vremii. De sub streaşina bisericii a ieşit la lumină slova românească şi din pridvoarele sfintelor locaşuri au pornit în lume primii mari dascăli ai poporului român. Aici, sub povaţa părintească a preotului, credinţa s-a oglindit în fapta cea bună. De aceea, nu putem vorbi despre o cultură românească dezbrăcată de conţinutul ei religios. Cultura a avut nevoie de teologie la fel de mult cum teologia a avut nevoie de cultură. Între ele a existat dintotdeauna un dialog armonios şi deopotrivă indispensabil pentru formarea tinerelor generaţii.

Citeste mai departe aici.



Comentarii prin Facebook

Nici un mesaj.

Scrie un mesaj

Facebook