Am aflat!

Am aflat!

Nu întotdeauna am ales bine, nu întotdeauna am fost liber să aleg. Am încurcat drumurile, căile, cărările. M-am uitat, am văzut şi am priceput. Dar drumu-i lung şi împlinirea-i departe. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum ştiu cine sunt. (Grigore Leşe)
"Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă"

Incendiul din Colectiv – o mărturie şi o datorie. III: Profitorii.

Autor: Paul Slayer Grigoriu

Cel care m-a dus cu maşina la înmormântarea lui Vlad Ţelea este un bun prieten din vremea liceului şi are o firmă de PR. Se întâmplă adesea ca viziunile noastre asupra realităţii să difere, însă trebuie să recunosc că are un fler bun pentru campaniile media, făţişe sau – mai ales! – mascate. Când m-a sunat sâmbătă dimineaţa, abia dezmeticiţi amândoi, mi-a spus că deja momentul încearcă să fie confiscat în scopuri propagandistice. „Mă aşteptam”, i-am răspuns. Însă amploarea şi perfidia manevrei m-au surprins.

În momentele de furie disperată şi neputincioasă pe care le naşte o tragedie de genul acesta, una dintre tendinţe e să cauţi ţapi ispăşitori, pe cineva sau ceva pe care să te descarci. E o pornire de moment, dar care poate fi speculată de oameni abili şi fără scrupule. Eu însumi am avut două impulsuri cărora, slavă Domnului, le-am rezistat. În momentul episodului povestit zilele acestea de presă, când Adrian Despot a răcnit la un operator TV să lase camera şi să care oameni, eram lângă el. Furios, şocat, neputincios. M-am gândit să-i dau o palmă omului care filma tragedia, apoi mi-am dat seama că nu aş face decât să adaug un strop de amărăciune tristeţii deja existente. Mai târziu, la spitalul de urgenţă Floreasca, un alt cameraman m-a bruscat. M-am uitat lung şi urât la el, dar până la urmă nu am reacţionat nici măcar verbal. Anumiţi „formatori de opinie” – care nu au fost acolo în noaptea dramatică, dar au găsit cu cale să profite – a încercat să confişte momentul şi să canalizeze furia către Biserică.

Indiferent de convingerile fiecăruia, din minim respect, nu era cazul ca încă de a doua zi să se agite teme politice fără nicio legătură cu cele întâmplate. Remus Cernea promova de zor un „articol curajos” care relua eterna temă a numărului de biserici şi spitale, într-un moment în care nu se punea problema – nu s-a pus în niciun moment al desfăşurării evenimentelor de după Colectiv – lipsei de locuri în spitale. „Curajoase” nu văd de ce ar fi asemenea articole, de vreme ce sunt răspândite peste tot, mainstream-ul hipsteresc al zilei. Nu intru acum în miezul disputei. Subliniez doar că nu era momentul potrivit. Şi nu mă refer aici la puştii care au agitat o pancartă la marşul tăcerii de duminică – singurii filmaţi şi răs-difuzaţi de media, desigur. Aceia au făcut-o din convingere naivă şi indusă, pentru că au acces mai ales la platforme media care-i îndeamnă la asemenea acţiuni. Poate că la vârsta lor aş fi făcut la fel. Dar tema aceasta este fluturată şi promovată de manipulatori abili.

Cea mai bună lecţie de manipulare am primit-o la o emisiune televizată, unde am fost invitat în calitate de martor direct al evenimentelor şi lăsat să vorbesc foarte puţin. Printre alţii, în studio se afla Cătălin Tolontan. Cătălin Tolontan ştie foarte bine cum se poate „îmbrăca” o ştire astfel încât să pară că spune adevărul, dar să inducă o percepţie gata făcută. Şi exact de această ştiinţă s-a folosit, atunci când a spus că „Biserica a făcut declaraţii inacceptabile”. Când i-am atras atenţia că nu e vorba despre Biserică, ci despre anumiţi preoţi, a reformulat: „Biserica, prin anumiţi reprezentanţi ai ei…” Dar la fel de bine se putea spune că, prin alţi reprezentanţi, a făcut mult bine. Numai că sămânţa era deja sădită. Ca o comparaţie, e ca şi cum aş spune „presa, prin anumiţi reprezentanţi ai ei, ia şpagă”; sau „România, prin anumiţi reprezentanţi ai ei, cerşeşte în Londra”; sau, iarăşi, „rockerii, prin anumiţi reprezentanţi ai lor, iau heroină”. Asta dincolo de faptul, neînţeles de mulţi şi ignorat cu bună ştiinţă de alţii, că Biserica nu înseamnă doar ierarhia, ci înseamnă corpul credincioşilor, fie ei ierarhi, preoţi sau mireni. Dar pentru anumite cercuri de opinie, indiferent de ce se întâmplă, Biserica e de vină. Dacă iese în public, „încalcă neutralitatea”. Dacă nu iese, „nu-şi manifestă compasiunea”. Şi aşa se face că o tragedie pe care Biserica nu a influenţat-o cu nimic ajunge să-i fie pusă în cârcă. Şi că afirmaţiile eronate ale unora – dintre care mulţi nu sunt preoţi sau ierarhi, cu atât mai puţin reprezentanţi oficiali ai Bisericii – sunt puse pe seama ei, în timp ce acţiunile nobile ale multor preoţi şi credincioşi, de pildă cei pe care i-am dat ca exemplu în postarea anterioară, sunt luate în calcul individual. Părintele Mihai-Andrei Aldea, cel care-i apără pe rockerii de la Colectiv de acuzaţia de satanism şi socoteşte minunat mesajul cântecului „The Way We Die” sintetizează şi aici bine lucrurile: „Eu am aflat, direct şi indirect, cât de nepriceput şi chiar ticălos sunt! De ce? Păi pentru că sunt preot, de exemplu. Este adevărat că parohia din Bucureşti în care am slujit 14 ani a sprijinit mai mulţi bolnavi decât au văzut în viaţa lor ateiştii de serviciu din mass-media. Este adevărat că noi am ajutat secţii de spital şi clinici, că am ajutat bolnavi şi familii de bolnavi, că am fost implicaţi în acţiuni pentru persoane cu handicap, în cele pentru oamenii cu sindrom Down sau cu autism şi în multe altele asemenea. Este adevărat că în vreme ce ‘eroii’ gândirii ateiste făceau spume la gură împotriva Bisericii, între o bere şi un whisky, noi mergeam pe câmp în arşiţă sau crivăţ, ducând mâncare, haine, scutece, lapte praf, medicamente şi alte ajutoare celor care locuiau între cartoane şi grămezi de vreascuri. Dar sunt preot, deci sunt de vină pentru că nu sunt spitale şi medici în România. Eu. Nu politicienii! Nu cei care spuneau acum câţiva ani că ‘ţinem degeaba 200 de spitale’ şi le-au desfiinţat!”

Citeste mai departe aici.



Comentarii prin Facebook

Nici un mesaj.

Scrie un mesaj

Facebook