Am aflat!

Am aflat!

Nu întotdeauna am ales bine, nu întotdeauna am fost liber să aleg. Am încurcat drumurile, căile, cărările. M-am uitat, am văzut şi am priceput. Dar drumu-i lung şi împlinirea-i departe. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum ştiu cine sunt. (Grigore Leşe)
"Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă"
Imensa neîntelegere dintre copii şi părinţii lor

Imensa neîntelegere dintre copii şi părinţii lor

de dr. Vlad Stroescu

Adevărul e că majoritatea părinților care au dat, cel puțin o dată, în copilul lor, nu sunt monștri. Sigur că există excepții, cazurile patologice prezentate la știrile de la ora cinci. Dar patologia e mereu cumplit de simplă. Viața obișnuită e mult mai complicată și mai nuanțată.

Așa că primul lucru pe care vreau să-l spun e că bătaia copiilor nu e nimic excepțional. E o întâmplare din nenumărate familii obișnuite, cu oameni care pot fi numiți normali. Să consideri că toți acești părinți au ceva greșit în ei înșiși e o eroare fundamentală de atribuire. Patologia nu e a individului, ci a gestului, a relației dintre copii şi părinţii lor.

Imaginați-vă următorul scenariu – vă previn, e un scenariu banal și neinteresant: vii acasă obosit de la serviciu. Probabil mult mai târziu decât ar trebui să vii. E un serviciu care te omoară lent, dar n-ai ce face, pentru că trebuie să-ți hrănești copilul. Șefii nu au nevoie de prea mult ca să te înlocuiască. Și după aia nu mai ai cu ce să plătești creditul care pune un acoperiș deasupra capului copilului tău.

Te-ai obișnuit cu serviciul ăla, rutina te ține pe linia de plutire, îți amorțește luciditatea existențială ca să zic așa, dar nu uiți cu adevărat că acolo e micul tău iad personal. Ai vrea ca măcar acasă să scapi de griji. Să fii lăsat un pic în pace, să-ți revii, să nu faci nimic. În schimb, copilul ăsta pentru care te spetești, sacrificând tot ce ai, îți distruge fără menajamente picătura prețioasă de liniște.

Nu te înțelege, cum ar putea? Vrea să fie scos la plimbare, vrea înghețată, nu vrea să mănânce legumele, vrea să îți ia smartphone-ul sclipicios, plânge din nimica toată, dar ăsta nu e plâns, e urlet, un urlet fără lacrimi de iar o să te reclame vecinul de palier. Nu, copilul tău nu te înțelege, e doar un puști.

Dar mult, mult mai grav e că nici tu nu îl înțelegi pe el pentru că nu știe cum să-ți spună mai limpede că are nevoie imperioasă de prezența și afecțiunea ta imediată. Și atunci urlă, se dă cu fundul de pământ, aruncă în joc tot ce are. E totul de fapt o imensă neînțelegere, o eroare de transmisiune a mesajului în ambele direcții.

Și atunci instinctele tale preiau frâiele. Te întorci la cele mai simple semnale de comunicare, cele străvechi, din zorii barbari ai omenirii și din regnul animal. Recurgi la violență. Creierul tău animalic, trezit brusc la viață, scapă de cenzura lobului frontal și… jap, o scatoalcă. El știe că cea mai eficace învățare este cea prin pedeapsă. Lecțiile astfel învățate nu se uită niciodată.

Dar e o lecție mizerabilă, pentru amândoi.

Și tocmai prin durabilitatea ei e toxică și rea. Ce transmiți tu nici măcar nu are cuvinte. Că dacă ar avea, nu ar fi nevoie de violență. Nu e o rezolvare a comunicării, e pasul următor al eșecului.

Copilul învață că, dacă nu reușește să ajungă la tine, îl va durea fizic. Data viitoare, fie va supralicita mesajul, fie va prefera să tacă, internalizând lecția singurătății, pe care toți o primim din când în când. Și e doar un copil.

Dar și tu ești doar un om. Vârsta adultă nu te-a făcut invulnerabil, nu ți-a anulat dreptul de a nu fi singur. Scopul familiei ca “celulă a societății” este tocmai un minimum garantat social de solidaritate. Familia ar trebui să fie protejată cumva. În România, cel puțin, nu e.

În România, duminica liberă e un lux. Toate spațiile comerciale trebuie să meargă, din zori și până în seară, pentru ca norocoșii care nu lucrează în ziua aia să aibă unde să își ducă familia și să nu trebuiască să schimbe două vorbe cu membrii ei. E singurul compromis acceptabil și încă o verigă în lanțul vicios.

În România nimeni nu dă doi bani pe faptul că copilul tău are nevoie de tine. Familia dăunează productivității. În România, bărbatul are dreptul, cică, la o lună de concediu paternal, per viață de copil. E extrem de puțin, dar e un drept legal, nu ar trebui nici măcar comentat. Aș vrea să văd angajatorul care nu comentează dreptul ăsta.

O protecție adevărată a copilului nu înseamnă alienarea lui de părinte. E foarte ușor să arăți cu degetul pe părintele care dă în copil. Mult mai benefic ar fi să întindem o mână amândorura.

Pentru fiecare psihopat care își bate sistematic copilul, există zece mii de părinți care dau în copil pentru că sunt dezorientați, singuri și într-o acută suferință care apoi devine surdă și cronică, și pentru care zidurile inviolabile ale fortăreței familiei devin zidurile unei închisori asediate, în afara cărora nicio cerere de ajutor nu e auzită.

Citeste mai departe aici.



Comentarii prin Facebook

Nici un mesaj.

Scrie un mesaj

Facebook