Am aflat!

Am aflat!

Nu întotdeauna am ales bine, nu întotdeauna am fost liber să aleg. Am încurcat drumurile, căile, cărările. M-am uitat, am văzut şi am priceput. Dar drumu-i lung şi împlinirea-i departe. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum ştiu cine sunt. (Grigore Leşe)
"Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă"
Excess, Progress & Happiness. Despre pilda bogatului căruia i-a rodit țarina

Excess, Progress & Happiness. Despre pilda bogatului căruia i-a rodit țarina

DE GABRIEL VÂLSAN

Firește, toate parabolele hristice vorbesc către oamenii din toate veacurile. Termenul lor de valabilitate este nelimitat. Nici nu ar putea fi altfel. Dar parabola „bogatului nesăbuit”, rânduită să fie citită duminica trecută, pare să fie „cu dedicație”, ni se adreseze în special nouă, celor ce trăim în strania eră a mall-urilor, smartTV-urilor și autostrăzilor de mare viteză.

Nouă, (post)modernilor, ne-a „rodit din belșug țarina”. Noi suntem bogații care se bucură de cel mai ridicat nivel de trai, noi avem speranța de viață cea mai mare, noi am eradicat analfabetismul, ciuma și poliomielita, statisticile ne sunt favorabile întru totul. Abundența „roadelor” acestei civilizații este pur și simplu incomensurabilă. Simplu spus, avem tot, absolut tot (iar ce nu avem, se poate comanda pe Amazon, cu livrare rapidă). Dacă am putea-o privi cumva de departe și în detaliu, simultan, lumea noastră ar apărea ca un uriaș siloz ticsit de obiecte în care înotăm. Complexitatea lumii noastre ar șoca orice alt seamăn al nostru, aterizat din oricare altă epocă. Iar el încă n-ar putea vedea decât mulțimea gigantică de obiecte, nu și resorturile ideologice alimentate de ea – acele resorturi care fac ca lumea noastră să ne pară cea mai bună dintre lumi; și exact aceleași resorturi pentru care bogatul din parabolă și-a primit condamnarea.

„Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n’am unde să-mi adun roadele? Și a zis: Aceasta voi face: Strica-voi hambarele mele și mai mari le voi zidi și-mi voi strânge acolo tot grâul meu și bunătățile mele; și-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te!… Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule!, în noaptea aceasta îți vor cere sufletul. Și cele ce-ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 16-21)

Problema principală a omului din parabolă ne este foarte cunoscută: gestionarea supra-abundenței. Ai din prea-plin, ce faci cu el? Sau, mai bine zis, când ai tot ce ai nevoie, unde pui surplusul de care nu ai nevoie? Și aici apare, clară ca lumina zilei, prima fractură a gândirii personajului biblic: el – ca și noi, (post)modernii – tratează surplusul nu ca pe surplus, ci ca pe ceva de care nu se poate deloc lipsi. De aceea îl și neliniștește, de aici și teribila lui angoasă. Precum și în prototipul consumatorului modern, ceea ce nu e neapărat necesar e tratat ca fiind necesar și mereu insuficient. El – ca și noi – vrea să acumuleze și, apoi (aici e aici!) să se lase îmbibat de satisfacția dulceagă a acumulărilor sale. Pentru el – ca și pentru noi – obiectele nu sunt obiecte, ci, în primul rând, vehicule ale plăcerii și confortului. Iar asta în condițiile în care el – spre deosebire de noi – nu avea, de exemplu, privilegiul tehnologic de a circula cu 150 de kilometri pe oră, înfundat într-un scaun încălzit, cu tapițerie din piele, mângâiat discret de briza climatizării bi-zonale și răsfățat de acordurile unui CD cu muzică de relaxare.

Citeste mai departe aici.



Comentarii prin Facebook

Nici un mesaj.

Scrie un mesaj

Facebook