Am aflat!

Am aflat!

Nu întotdeauna am ales bine, nu întotdeauna am fost liber să aleg. Am încurcat drumurile, căile, cărările. M-am uitat, am văzut şi am priceput. Dar drumu-i lung şi împlinirea-i departe. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum ştiu cine sunt. (Grigore Leşe)
"Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă"
Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu: Era mai mult decât un filosof. Era în mod MIRACULOS orice! Scrisoarea geniului de la Răşinari către Viorica Vulcănescu

Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu: Era mai mult decât un filosof. Era în mod MIRACULOS orice! Scrisoarea geniului de la Răşinari către Viorica Vulcănescu

Marţi 28 octombrie s-au împlinit 62 de la moartea marelui Mircea Vulcănescu, ucis prin regimul de exterminare al închisorii comuniste de la Aiud.

Vă prezentăm o scrisoare trimisă de Emil Cioran către fiica lui Vulcănescu, Viorica, publicată aici.

Stimată Doamnă,

În Istorisirile Hasidice, se spune despre Baal-Şem-Tov: « Aşa cum sufletele erau toate în Adam, în momentul în care acesta s-a apropiat de Copacul Cunoaşterii, sufletul lui Baal-Şem-Tov s-a eliberat şi astfel n-a mâncat deloc din fructele Copacului ».

Cu cât ma găndesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel. Luaţi în considerare că el, înconjurat de scriitori, n-a avut asemenea aspiraţii, că dorinţa de a avea un renume i se părea de neconceput, că nu a fost în niciun moment sedus de glorie, acea tentaţie a omului decăzut si care îi roade pe toţi muritorii, cu excepţia acelor câteva cazuri izolate care şi-au regăsit inocenţa la extremităţile spiritului. Nu cred că a înmugurit vreodată în el nesănătoasa idee de a fi un neînţeles ; el nu era invidios şi nu ura pe nimeni : respingea chiar posibilitatea de a fi demn de aşa ceva, el nu s-a străduit să fie, el a fost. Într-o zi când, într-un acces de furie contra a ceea ce eu denumeam « nimicnicia noastră nativă », i-am spus că noi n-am fost capabili să producem măcar un sfânt, el mi-a răspuns cu obişnuita sa curtoazie care, atunci, trăda o oarecare vehemenţă : « Trebuia s-o fi văzut pe această bătrână pe care am cunoscut-o într-un sat uitat şi care, după atâtea mătănii şi rugăciuni, marcase podeaua colibei cu urmele genunchilor săi. Adevărata sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie recunoscută. »

Noi n-am fost practic niciodată de acord asupra rolului legitim al ţării noastre, căreia, din masochism sau Dumnezeu ştie de ce, mi-a plăcut să nu-i recunosc niciun merit sau şansă. Pentru mine, datul esenţial, conceptul românesc prin excelenţă era acela de « nenoroc ». La acesta mă refeream la toate întâlnirile, cu o insistenţă pe care tatăl dumneavoastră nu mi-o putea bănui ca fiind voită. Am revenit la atac, într-o scrisoare, ultima pe care i-am scris-o ca să-i mulţumesc pentru un studiu pe care mi-l dedicase şi în care cita expresii de rezistenţă autohtone încărcate de sens şi de înţelepciune, dar în care, i-am spus, o omisese pe cea mai importantă, cea mai revelatoare : « N-a fost să fie » – în care eu vedeam rezumatul, formula, emblema destinului nostru.

În această dezbatere în care teoriile noastre s-au confruntat, acum nu mai sunt atât de sigur, în retrospectivă, că am avut dreptate. Suferinţa pâna la turment din cauza lipsei de importanţă istorică a propriei ţări este o infirmitate de literator, un viciu de scrib. Mircea Vulcănescu, deloc expus la asemenea slăbiciuni, nu aprecia, el, decât valorile intrinseci : fie că ţara lui, sau el însuşi, exista sau nu în ochii altora, aceasta nu conta decât pentru el.

Citeste mai departe aici.



Comentarii prin Facebook

Nici un mesaj.

Scrie un mesaj

Facebook