Am aflat!

Am aflat!

Nu întotdeauna am ales bine, nu întotdeauna am fost liber să aleg. Am încurcat drumurile, căile, cărările. M-am uitat, am văzut şi am priceput. Dar drumu-i lung şi împlinirea-i departe. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum ştiu cine sunt. (Grigore Leşe)
"Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă"
Cum devii complexat

Cum devii complexat

In copilarie se consolideaza (sau se distruge) increderea in sine. Atitudinea parintilor este vitala, atat in bine, cat si in rau. Cert e ca nu ne nastem cu complexe, ci devenim timizi in relatie cu ceilalti.

„Nu indraznesc sa ma a­firm“, „Nu stiu sa spun nu“, „Mi-e fr­i­ca de ceea ce pot spu­­ne altii despre mine“, „Sunt ti­mid“, „Ma pierd cu totul cand vine vor­ba sa vorbesc in public“, „Cand sunt indragostita, am sentimentul ca nu merit sa fiu iubita la randul meu“, „Nu am nicio valoare“ sunt tot atatea moduri prin care iese la i­vea­la lipsa increderii.

De fapt, expresia „lipsa de incredere in sine“ este un fel de concept general, care inseamna totul si nimic. Folosindu-l, pacientul arata ca ceva nu merge in relatia lui cu ceilalti si cu el insusi, cu partenera sau partenerul, sau la serviciu. Nu merge pentru ca nu am incredere in mine insumi. Sau se mai poate sa fii foarte bine pe plan profesional, dar sa nu prea mear­­ga pe plan afectiv. Poti fi performant si poti lansa cu succes un nou proiect, dar poti fii complet blocat daca vine vorba despre o marire de salariu care trebuie negociata. De unde si necesitatea ca pacientul sa fie nevoit sa-si dea seama unde „schioa­pata“ inainte sa-si dea seama de un­de porneste problema lui.

Constatarea ca „nu am incredere in mine“ este mai mereu produsul u­nei povesti particulare. Nu ne nas­tem timizi sau complexati, ci devenim astfel in urma a ceea ce traim in fa­milie. In aceeasi masura, se re­ga­ses­te un punct comun: pornind de la co­pi­la­rie, regasim elementele care au con­dus la aceasta lipsa de incredere in sine. Mai multe tipuri de atitudini pa­­rentale sunt prezente drept cauze, chiar daca parintii nu sunt niciodata in intregime responsabili de nevrozele copiilor lor. Pentru ca fiii lor ii iubesc, ii divinizeaza si ii ascul­ta, de aceea parintii influenteaza in asa ma­re masura destinul copiilor lor.

Parintii care proiecteza visurile lor asupra copiilor

„Ce neplacut e ca nu esti deloc gra­ti­oasa!“, spune mama, iritata, fiicei sale de cinci ani. Mama a vrut sa de­vina dansatoare, dar degeaba… Pentru a se consola, s-a gandit ca va da nastere unei mici artiste. Stim de la Freud ca parintii nu se pot abtine sa proiecteze asupra copiilor lor visurile lor de marire: acolo unde ei au esuat, copiii vor reusi. Multi dintre acesti parinti tin prea mult la valoarea visului pentru a-si accepta copilul asa cum este el. Si cand isi dau seama ca acesta nu corespunde do­rintelor, parintii simt o imensa de­ceptie urmata de represalii la a­dresa copilului, sub forma re­pro­su­rilor si denigrarii sistematice.

Si pentru ca vorbele parintilor au valoare enorma pentru micut, el se gandeste ca nu va­loreaza mare lucru. De un­de si inhibitiile care vor atinge diverse domenii ale vietii: dra­gostea, mun­ca, relatiile cu ceilalti – in general, e vorba despre re­latiile care au fost foarte mult valorizate de pa­rinti.

Refuzul de a vedea problemele

„«Cum-necum, tu trebuie sa reusesti in viata», imi spunea tata. Acum imi dau seama ca era de fapt o negare din partea lui a dificultatilor mele. De fapt, el nu voia sa-si faca griji pen­tru mine. Ca rezultat, astazi, o­ri­ce fleac ma destabilizeaza“, mar­turi­seste Camelia. „Astazi, am si eu o fe­tita si stiu ca a ajuta un copil in­­seam­na sa fiu atenta la semnalele in­hibitiei si inchiderii in sine: de ce are a­tat de putine prietene, de ce nu po­a­­te sa se exprime in clasa…“

Parintii, deja incalciti in propriile probleme, au, cel mai adesea, din nefericire, tendinta de a adopta politica stru­tului. E dificil sa ii invinuim. Chiar daca aceasta orbire inseamna, cativa ani mai tarziu, pentru progenitura lor devenita adult, o lunga perioada la psiholog pentru a trata in­hibitii ce puteau fi combatute de foarte devre­me, din copilarie.

Citeşte mai departe AICI.



Comentarii prin Facebook

Scrie un mesaj

Comments (1)

  1. Hary19 mai 2014 Răspunde
    Cunosc parinti care isi doresc foarte mult, ca copiii lor sa fie buni crestini cu credinta in Dumnezeu, dar care nu sunt in stare sa le fie model in viata in privinta aceasta. Ceea ce nu reusesc ei sa fie, se asteapta de la copiii lor. Parintii pun astfel presiune asupra copiilor. Presiune care din pacate este necredibila penru copil, pentru ca credinta nu este traita in mod autentic in familie, ceea ce va duce in final la nesiguranta si instabilitate emotionala a copiilor, care nu se simt vrednici pentru Dumnezeu si nu se pot ridica la inaltimea asteptarilor parintilor. Educatia religioasa credibila si coerenta, a devenit o mare problema in Romania, in sensul ca nu mai este traita de parinti si nici chiar de reprezentantii bisercii. Cel mai bine o ilustreaza o zicala, incetatenita de ceva timp:
    „Trebuie sa faci (si sa asculti) ce spune popa, nu sa faci ca el.”

Scrie un mesaj

Facebook