Am aflat!

Am aflat!

Nu întotdeauna am ales bine, nu întotdeauna am fost liber să aleg. Am încurcat drumurile, căile, cărările. M-am uitat, am văzut şi am priceput. Dar drumu-i lung şi împlinirea-i departe. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum ştiu cine sunt. (Grigore Leşe)
"Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă"
Copiii de nota 8 şi oamenii de nota 3

Copiii de nota 8 şi oamenii de nota 3

de Raluca ION

160.000 de copii au dat săptămâna aceasta examenul de Evaluare naţională, iar părinţii, bunicii, unchii şi mătuşile lor aşteaptă acum cu înfrigurare notele.

Au încercat să îşi dea seama dacă elevii „au făcut” sau „n-au făcut” la testele naţionale, iar acum stau cu sufletul la gură pentru a primi răspunsul la următoarea întrebare: „de ce notă este copilul meu?” Îi va deschide aceasta raiul succesului sau îl va arunca în condiţia de slujbaş mărunt, condamnat la muncă silnică pe viaţă? În unele familii va fi bucurie mare, în altele – lacrimi, îngrijorări şi reproşuri. Lumea se va împărţi, din nou, pentru a câta oară, în învingători şi în învinşi. „Victorioşii” vor intra la liceele cele bune, „loserii” vor sfârşi în cele proaste, de la periferia mediilor şi a oraşelor. Dar cine poate vedea mai departe de zilele afişării rezultatelor şi de cele ale repartizării computerizate? Cine poate calcula cât din ceea ce reprezintă un copil, în toată complexitatea lui de om în devenire, poate fi reflectat de media dintre nota la proba de limba română şi cea la proba de matematică?

Anul trecut, scrisoarea trimisă de câţiva profesori britanici elevilor lor de clasa a şasea înaintea examenelor SAT a devenit virală pe internet, dar ar fi trebuit să ajungă în fiecare clasă şi în fiecare casă în care trăiesc copii de şcoală. Este un model de simţ pedagogic, de umanitate, de înţelepciune care, împreună, pot ajuta un om să prindă aripi. „Este un lucru foarte important pe care trebuie să îl ştiţi. Examenele SAT nu evaluează tot ceea ce vă face speciali şi unici. Oamenii care creează aceste teste şi care fac baremele nu vă cunosc pe fiecare în parte aşa cum vă cunoaştem noi şi, în niciun caz, în felul în care vă cunosc familiile voastre. Ei nu ştiu că unii dintre voi vorbesc două limbi sau că vă place să cântaţi sau să desenaţi (…) Ei nu ştiu că prietenii voştri pot conta pe voi, că râsul vostru poate să lumineze cea mai întunecată zi sau că faţa vi se înroşeşte atunci când vă ruşinaţi (…) Notele pe care le veţi primi la test vă vor spune ceva, dar nu vă vor spune totul. Există multe feluri de a fi inteligent. Voi sunteţi inteligenţi”, le-au scris profesorii elevilor lor.

Am văzut în câteva rânduri cum în unele familii se petrece fenomenul invers celui descris de dascălii care au redactat mesajul cald de mai sus. Iar în loc să realizeze că lucrările, tezele şi testele nu spun, în fond, mare lucru despre copiii lor, unii părinţi ajung să-i măsoare în funcţie de rezultatele pe care aceştia le aduc acasă. Este de înţeles îngrijorarea unui adult care a simţit pe pielea lui cum e să trăieşti într-o lume atât de competitivă când vede că, prin notele pe care le ia, copilul devine vulnerabil în faţa concurenţei. Însă este de neiertat să reducă un copil la această vulnerabilitate.

Fiecare părinte are privilegiul şi datoria să îşi vadă copilul aşa cum nimeni nu îl mai poate vedea, să sesizeze acele subtilităţi ale personalităţii lui aşa cum nimeni nu o mai poate face pe această lume. Să îi descopere calităţile aşa cum nu mai este nimeni în stare, să îi ştie slăbiciunile ascunse de ochii multora. Doar în acest fel îl poate ajuta să înveţe cum să nu se lase zdrobit de eşecuri şi să nu se lase îmbătat de victorii.

Vineri, când se afişează rezultatele la Evaluarea Naţională, iar mai apoi când se va face repartizarea computerizată lucrurile nu vor arăta pentru unii copii aşa cum au visat şi au sperat. Vor fi dezamăgiţi şi trişti, se vor simţi, poate, ruşinaţi că nu s-au ridicat la aşteptările părinţilor lor. Poate că au luat nişte note mici, însă nu sunt nişte oameni mici. Este un moment dificil, însă nu unul lipsit de speranţă. Au doar 14 ani, o viaţă înainte, resurse şi calităţi pe care le vor putea folosi pe termen lung pentru a transforma această înfrângere în câştig. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, au nevoie ca adulţii care contează în viaţa lor să le stea alături şi să înlocuiască reproşurile că nu au putut cu încrederea că, folosind tot ce au ei mai bun, vor putea. Nu este uşor, dar miza merită toate eforturile din lume.

Citeste mai departe aici.



Comentarii prin Facebook

Nici un mesaj.

Scrie un mesaj

Facebook