Am aflat!

Am aflat!

Nu întotdeauna am ales bine, nu întotdeauna am fost liber să aleg. Am încurcat drumurile, căile, cărările. M-am uitat, am văzut şi am priceput. Dar drumu-i lung şi împlinirea-i departe. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum ştiu cine sunt. (Grigore Leşe)
"Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă"
Colecționarul. Povestea impresionantă a unei pasiuni care i-a schimbat viața

Colecționarul. Povestea impresionantă a unei pasiuni care i-a schimbat viața

Dacă pentru unii radioul este doar un aparat, sunt oameni cărora acest instrument le-a schimbat întreaga existenţă. Este şi cazul lui Francisc Visky, care la 10 ani a fost deportat împreună cu familia sa în Bărăgan. A suferit de foame şi frig, dar şi de izolare. Aşa că la 12 ani a reuşit să facă primul aparat de captare a undelor radio.

Francisc îşi pune căştile și explică: Aşa! Faza asta este de căutare, asta e foarte importantă până găseşti punctul sensibil al detectorului ca să auzi cât mai tare posibil şi după aceea corectezi din condensatorul variabil postul corect. Corectezi de aici şi după aceea asculţi.

Aproape 200 de aparate şi accesorii radio şi o viaţă care se învârte în jurul acestui instrument.

În copilărie, şi-a văzut tatăl că plângea în timp ce asculta ştirile la radio…

La 10 ani, părintele său, preot reformat, a fost condamnat de regimul comunist la 22 de ani de închisoare. Puţin mai târziu, împreună cu mama şi cei șase fraţi, au fost deportaţi în Bărăgan, într-un sat uitat de lume. Abia aici Francisc Visky a înteles că singura legatură cu exteriorul este doar RADIOUL.

„Am fost urcaţi în Oradea noaptea, am ajuns după nu ştiu câte zile, cred că trei zile la Bucureşti. Acolo am schimbat trenul, erau saloane speciale cu soldaţi, cu miliţieni. Nu numai pe noi ne-au dus…cred ca erau două sau trei vagoane cu aşa-zişi paria, pericolul societăţii – șapte copii- şi ne-am dat jos la Feteşti. Feteştiul era staţia în Barăgan de unde se distribuiau detinuţii si deportaţii”, povestește Francisc Visky.

Dincolo de foame, cea mai cumplită teroare a fost lipsa informaţiei. Nu ştiai ce este cu tine, nu ştiai unde eşti, nu ştiai ce se va întâmpla. Acesta a fost cel mai cumplit lucru.

Francisc arată fotografiile de când era deportat: „Aici este familia, fraţii, cei șapte fraţi, primul sunt eu, de aici. Fără tata – tatăl deja a fost închis şi a urmat după aceea deportarea noastră la un an – aici suntem în Răchitoasa, cu un ofiţer de securitate care avea grijă de detinuţii de acolo. Iar în această fotografie, familia la Lăteşti, am fost strămutaţi de la Răchitoasa la Lăteşti”.

Citeste mai departe aici.



Comentarii prin Facebook

Nici un mesaj.

Scrie un mesaj

Facebook