Am aflat!

Am aflat!

Nu întotdeauna am ales bine, nu întotdeauna am fost liber să aleg. Am încurcat drumurile, căile, cărările. M-am uitat, am văzut şi am priceput. Dar drumu-i lung şi împlinirea-i departe. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum ştiu cine sunt. (Grigore Leşe)
"Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă"
„Când oricine e la distanță de un click, nici nu ți se mai face dor”

„Când oricine e la distanță de un click, nici nu ți se mai face dor”

de Valentin Şchiopu

La schitul „Sfântul Ioan Evanghelistul” de lângă Luduș ești întâmpinat cu struguri, plăcinte și cu o bucurie a întâlnirii care n-are nimic artificial. Ca jurnalist, nu mai știi cum să reacționezi în absența suspiciunii.

„Hai, copii, luați loc, ați ajuns la timp!”, ne zice unul dintre monahi și ne așază direct la masa de prânz.

Schitul a fost construit pe culmea unui deal din satul Găbud, aflat la confluența județelor Mureș, Alba și Cluj. E un metoc, o mănăstire mai mică, subordonată administrativ Mănăstirii Oașa din muntele Șureanu. Planul de construcție nu e încheiat, dar călugării muncesc cot la cot pe câmp.

Am venit aici să-l întâlnim pe părintele Pantelimon (39 de ani), o prezență fascinantă, după cum spun tinerii prezenți la taberele duhovnicești organizate la Oașa și la Găbud.

„Vorbiți-mi despre voi!”, ne invită părintele. Sună straniu. Îngăimăm niște banalități. Pornim reportofonul ca să alungăm senzația de stânjeneală, iar omul din fața noastră zâmbește înțelegător.

Urmează o confesiune despre credință, despre „cea mai frumoasă prietenie posibilă, cea cu Dumnezeu”, dar și despre descompunere sufletească, muzică rock și Facebook.

– La 23 de ani ați ales viața monahală. În ce context s-a consolidat această decizie?

– În primul rând, am ajuns la biserică dintr-o nevoie spirituală, pentru că, altfel, ca tânăr, nici nu înțelegeam ce se întâmplă în biserică. Neînțelegând, nici nu-mi plăcea. Credeam că la biserică merg numai bătrâni. Muzica, față de ce muzică ascultam eu, lăsa mult de dorit. Cumva, din punct de vedere formal, nu înțelegeam ce se întâmplă la biserică și nu gustam ceea ce se întâmpla.

Am ajuns de nevoie la biserică, dar nevoia se datora unei căutări. Îmi trăiam atunci tinerețea, așa cum înțelegeam eu s-o trăiesc. Pe de altă parte, simțeam o destrămare, o descompunere sufletească sau spirituală. Simțeam că mă degradez efectiv și nu știam cum să opresc această degradare.

Simțeam cumva că mi se consumă tinerețea și că toate calitățile tinereții se uzează: entuziasmul, dinamismul, idealismul, prospețimea, inițiativa. Simțeam că-mi slăbește tăria de caracter, că-mi slăbește voința, într-un cuvânt simțeam că îmbătrânesc. Chiar dacă nu înțelegeam ce se întâmplă în biserică, simțeam totuși această energie regeneratoare pe care o are biserica în mod concret asupra vieții oamenilor.

– Nu v-a lipsit nimic din lumea pe care ați părăsit-o? Au existat momente de îndoială?

– Înainte de a pleca la mănăstire, am fost acolo trei luni în vacanță. Am constatat cu mirare și cu uimire că nu mi-a lipsit nimic. Eram încă student, înaintea ultimului an de facultate. Am stat trei luni la mănăstire, spunându-mi că nu se poate trăi în afara lumii, că este imposibil, de neconceput.

Am constatat că, în trei luni, nu mi-a fost dor de nimic și că, în mod real, nu mi-a lipsit nimic. M-a pus la modul serios pe gânduri acest lucru. Reușisem să mă încadrez în program, ceea ce iarăși mi s-a părut o chestie supraomenească, să te trezești în fiecare noapte la 3 pentru rugăciune, ceva ireal. Este ireal în alt context, dar acolo irealul devenea plauzibil, însuși firescul vieții.

Atunci s-a înfiripat gândul de a merge la mănăstire. Întorcându-mă înapoi în centrifuga lumii, mi-am pierdut iarăși orice reper, orice sistem de referință, am intrat iar în neclaritate. Apropiindu-se finalul facultății, trebuia să iau o decizie. Eram înclinat și într-o direcție și în alta, nu mă puteam hotărî, dar aveam cel puțin amintirea lucidității din perioada vacanței la mănăstire.

Atunci mi-am spus: nu știu ce vreau să fac, dar, în starea asta de zbucium și de neclaritate, sigur nu pot lua o decizie. Am spus că o să merg la mănăstire și acolo mi se va limpezi gândirea și că o să devină evident ce trebuie să fac. Am terminat lucrarea de diplomă, iar la o săptămână după absolvire am plecat la mănăstire să mă limpezesc. Practic, după aceea n-a mai existat nicio dilemă.

Citeste mai departe aici.



Comentarii prin Facebook

Nici un mesaj.

Scrie un mesaj

Facebook